Sîntem în mileniul 3, băieți și fete. Sexul simplu, fără uitat la televizor după și ținut de mînă, nu mai înseamnă înșelat. Poate doar dacă îi face oral… Dar neah!

Acum un an și ceva mă hotăram că nu trebuie să mai am prietenă, ci să mă dedic unei existențe hedoniste în care plăcerea trupească să fie înfăptuită cu cît mai multe fete (eventual deodată) și de cît mai puține ori cu aceeași. A urmat un an greu, dar frumos. Înspre sfîrșitul lui, eram deja atît de scîrbit de sex încît nu-l mai săvîrșeam decît cu fete cu prieten. Altfel nu puteam. Dacă Jessica Alba ar fi venit la mine și mi s-ar fi oferit pe tavă aș fi întrebat-o: ”Ai prieten?”. Și ea, cu gleznele în dreptul urechilor mele: ”Nu, ia-mă.” Și pa. Nu mi s-ar mai fi sculat oricît ar fi mozolit-o biata Jessica. ”Nu te mai chinui, fată, îmi pare rău. Du-te și tu acasă și vino după ce te măriți.” Și-o pupam părintește pe frunte și-i ofeream, elegant, un bilet de RATB ca să se ducă acasă.

Fetele care-și înșală prietenii sînt niște eroine. Le iubesc și le admir sincer. O fac cu atîta eleganță, discreție și devotament (pentru înșelăciune, e drept) încît nu are cum să nu-ți crească inima (și nu numai) văzîndu-le. Apropo, cine crede că fetele care-și înșală prietenii sînt curve sînt niște ratați de la țară. Nu sînt nici măcar imorale. Sînt niște fete care știu că, atîta timp cît băieții o fac (nu toți și poate nu fix prietenii lor, dar în general o fac) și ele sînt îndreptățite să o facă. Sînt cea mai pură și mai concludentă expresie a emancipării femeilor. Și, mai ales, sînt pedeapsa supremă adusă misoginilor adevărați din toată lumea, ceea ce e minunat (vezi paragraful următor). În general, cine pretinde și crede în relații perfect monogame este un înapoiat. Și încă ăștia care oferă fidelitate în schimbul fidelității tot sînt ok. Dar sînt și ceilalți. Bărbații cretini care cred că doar ei au dreptul să calce-n străchini.

Deci să vorbim despre prietenii geloși care își înșală prietenele, dar le-ar omorî cu bătaia dacă ar auzi că și ele îi înșală. Ăștia merită împușcați în testicule. De două ori. Dar, cum să-i împușcăm n-avem voie, ne mulțumim să le aplicăm pedeapsa mai nasoală: ne futem cu prietenele lor și mai și rîdem de ei împreună cu ele. Da, fraiere. Dacă ești un misogin gelos și cretin care îi controlează iubitei mesajele și mailurile, atunci ea se fute cu cel puțin încă un băiat. Pentru că așa meriți. Cel mai tare regretăm faptul că ești atît de prost încît nu vei afla niciodată. Nu de alta, dar am fi vrut să-ți vedem fața.

În fine, sînt băieții normali pe care îi înșală prietenele. Nu sînt nici prea geloși, nici prea vicioși, nici prea reci, nici prea afemeiați, nici prea proști. Nimeni n-ar putea găsi motive să-i părăsească. Sînt OK.  Te uiți la ei și realizezi că seamănă cu tine cînd aveai prietenă. Cu diferența, desigur, că pe ei îi înșală. Le zîmbești compătimitor și te întrebi așa, pentru un moment: ”dar oare pe mine cum de nu m-a înșelat niciodată?”. Apoi îți mîngîi bărbia și cazi pe gînduri. Știi că tu ai înșelat-o, dar preferi să nici nu te gîndești la asta. A fost o greșeală, nu ți-a plăcut, ai regretat imediat după, deci nu se pune. Pe cînd ea nu a greșit niciodată, draga de ea. Oare ești tu un bărbat adevărat sau pur și simplu ai avut noroc de fata aia, atît de hotărîtă să-ți fie fidelă? Oricum, ești bun. Sîntem buni. Nouă nu ni s-a întîmplat niciodată. Bravo nouă.

Dacă eștu un țăran prost care vrea să mîne mașina mică prin capitală, e musai să ții cont de regulile astea:

1. Nu există reguli. În orice comunitate, regulile de circulație sînt interpretate diferit, dar există, între membrii acelei comunități, o înțelegere tacită referitoare la raportarea la acele reguli, un sistem comun de referință format în miile de kilometri parcurși împreună. Pornind de la premisa că regulile sînt făcute ca să fie încălcate, trebuie să știi cu exactitate care reguli sînt încălcate în mod frecvent de către (în cazul nostru) șoferii bucureșteni. Și răspunsul este: toate regulile, cu condiția ca în preajmă să nu se afle o mașină de poliție. În cazul în care ești surprins, totuși, de un echipaj, treci la subregula 1a): nu semnezi nimci și aștepți pînă polițistul cedează și-ți cere ”de-o sticlă de vin”.

2. Așteaptă-te la orice. Este o regulă izvorîtă din prima. Faptul că oricine se consideră îndreptățit, în București, să încalce orice regulă, trebuie să te transforme într-un individ atent, dar mai ales înțelegător și tolerant. Dacă te pregătești să depășești o mașină aflată pe banda 1 și aceasta îți intră brusc în față, fără să semnalizeze, nu te impacienta și nu începe să claxonezi ca un țăran. Tu ești de vină că n-ai prevăzut mișcarea omului, ar fi trebuit să te aștepți că se va întîmpla așa. De asemenea, în intersecțiile nesemnalizate (dar și în alea semnalizate) din capitală e sfîntă regula priorității de dreapta. Adică trece primul ăla care dă mai bine cu dreapta, la o adică, în cazul foarte probabil în care se ajunge la confruntare în afara vehiculului.

3. Adaptează-te ca să pari de-al casei. Să ai o mașină cu număr de provincie în București nu mai e de mult un motiv de inhibiții. Există o mulțime de bucureșteni adoptați care nu și-au înmatriculat mașinile cu B-XX-YYY, dar care locuiesc și conduc aici de 10, poate chiar 20 de ani. Nimeni nu va avea prejudecăți cînd îți va vedea numărul, deci. Secretul e să conduci ca ei și atunci te vor accepta ca unul de-al lor. Prima și cea mai importantă subregulă a acestei reguli se referă la intrarea în intersecțiile semaforizate. Este un lucru știut faptul că, în București, galbenul se tratează ca verde și primele secunde (între trei și șapte) de roșu – ca galben. Nu face, deci, greșeala să frînezi cînd vezi că semaforul se transformă în galben. Riști (în cazul bun) să-ți iei multă muie și (în cazul rău) să provoci un accident în lanț. Păi, cei trei șoferi din spatele tău se așteptau să treacă și ei pe galben-roșul ăla, așa că au accelerat preventiv în spatele tău, ca să prindă roșul timpuriu. De unde să viseze ei că tu conduci după niște reguli exagerat de stricte și te apuci să dai în frîne ca prostul? Adaptează-te, deci, și toți te vor trata ca pe-un bucureștean get-beget.

4. Femeile sînt altfel decît în provincie. Conduc la fel de prost, nu ne înțelegeți greșit. Diferența este, însă, că femeile care conduc în București în mod uzual sînt de departe cele mai tupeiste participante la trafic. Se bagă în față, fac slalom, merg pe linia de tramvai, vorbesc la două telefoane deodată, tot tacîmul. Asta în condițiile, repetăm, în care conduc foarte prost. În cărțulia șoferului bucureștean, să tragi pe dreapta cînd vezi pompieri, poliție sau ambulanță cu sirenele puse este opțional. Dar este absolut obligatoriu să oprești atunci cînd lîngă tine conduce o bucureșteancă.

5. La trecerile de pietoni nesemaforizate, pietonii NU au prioritate decît dacă sînt: polițiști în uniformă, potențiali sinucigași care-ți pot înfunda caroseria sau femei atrăgătoare în fustă scurtă și/sau tricou mulat fără sutien pe care (conform articolului 2, alineatul 4, din cărțulia sus-menționată) ești obligat să le fluieri și să le explici ce le-ai face, după ce în prealabil deschizi geamul la maximum. În cazul în care vei acorda prioritate oricărei alte categorii de cetățeni, riști să fii batjocorit chiar de către pietonul pe care-l lași să treacă.

6. Dacă un șofer tocmai a ieșit de la McDonald’s și șerpuiește între benzi ca pișatul boului, acordă-i circumstanțe atenuante. Probabil ia micul dejun / cina. Adică bea cafea, înghite cartofi și mușcă din hamburger în același timp.

7. În cazul în care nu ai fost atent la semnele de circulație și nu știi dacă ai voie să faci mișcarea pe care ți-ai propus-o, se aplică prima regulă.

Un dialog care a urmat celui de aici.

Andrei: Asta e, te-ai indragostit de o nasoala.
Nedo: deja m-am dat cu capul de toti peretii ca nu vrea sa ma lase sa-i dau linki. As vrea sa dau timpul inapoi si sa dau delete la toate fazele cand m-am indragostit online ca un pustan de-a opta pe mirc, dar nu am cum. Ma ierti?
Andrei: Dar stii ca e nasoala, nu?
Nedo: da, dar dragostea e oarba, mai ales cand chiar nu te vezi decat la webcam, pe intuneric.
Andrei: Si stii ca minte ca vrea lumea s-o futa, nu?
Nedo: in legatura cu mine nu minte.
Andrei: Stiu, prietene. Dar in legatura cu oamenii normali, care chiar fut…
Nedo: asta e, ce plm sa mai fac, am platit-o ratand inca un an in care puteam sa muncesc.
Andrei: De unde morala
Andrei: Nu te indragosti de nasoale, ca pot sa nu te futa si cu altceva decat cu pizda.
Nedo: ah, pizda!!! :X:X:X:*:*:*

Povestea numelui Ardianei era una ciudată. Părinții ei, doi oameni obișnuiți din Găești, își juraseră încă dinainte să se ia că în orice dispută familială vor găsi o cale de mijloc. Cel mai important compromis făcut de cei doi găeșteni fusese chiar numele fiicei. Membră fondatoare a Fan Clubului Adriana Bahmuțeanu din Găești și satele limitrofe, mama își dorise de la început s-o cheme Adriana. Tatăl, pe de altă parte, un strungar care-și impresiona colegii de muncă cu profunzimea lui neobișnuită, ar fi vrut să-i spună Ariadna, aluzie la faptul că în săptămîna cînd lua salariul el purta mereu un ghem de mohair în buzunar pe care îl deșira în drumul către bar, ca să nu mai uite să se întoarcă acasaă. Amintindu-și la timp de jurămîntul făcut cu doar cîteva zile înainte de nașterea fiicei, la nuntă, cei doi s-au sărutat frecîndu-și buricele (obicei tradițional găeștean) și au hotărît: o va fi chemat Ardiana.

Ardiana era o fată nici frumoasă, nici urîtă. Nici grasă, nici slabă. Nici înaltă, nici scundă. Nici deșteaptă, nici inteligentă. Îi plăcea de mică să epateze, deși nu știa ce înseamnă ”a epata”, așa că în clasa a opta își boteză toate părțile corpului în funcție de anumite complimente pe care le primise pentru acele zone anatomice. Ochilor le spuse Mare Tulburată, pentru că olimpicul pe clasă la limba română din liceu (mare amator de Vama Veche early years) îi făcuse odată, sub panoul de baschet din centrul Găeștiului, următorul compliment: ”Ardiana, chit că ai ochii albaștri și adînci ca marea cînd e tulburată, io vreau să te părăsesc fiindcă nu te epilezi și oricum am pe altul.” Apoi sînilor le zise Hăis și Cea, după complimentul pe care-l primise în clasa a cincea, cînd purtase primul decolteu generos, din partea unui coleg mai puțin generos care-și exprimase dorința să-și rezeme ghiozdanul în decolteul ei în timpul orei de sport. În fine, fundului îi zise Cere Pulă, după o glumă proastă a unui flăcău de pe strada ei, care a răspuns exact așa atunci cînd Ardiana l-a întrebat cum i se pare că îi vin blugii pe care doar ce-i cumpărase de la Kenveloul din Tîrgoviște.

Propensiunea către original a Ardianei și dragostea ei pentru goblenuri o propulsară direct în ultimele locuri la taxă ale Facultății de Arhitectură București. Tot atunci, la oraș, și descoperi și apetitul cu totul neobișnuit pentru sex. Libidoul Ardianei era atît de mare încît biata de ea nu încăpea în lifturi mai mici de 5 persoane și era nevoită s-o ia pe scări, la fiecare etaj. Vecinii din cartierul Tei chiar spuneau că, la un moment dat, un taximetrist beat dăduse cu mașina peste Ardiana pe trecerea de pietoni, iar taxiul se făcuse praf, în timp ce fata nici măcar nu se clintise. ”A avut zile, i-a dat în libidou”, șușoteau colegii de cămin pe bloguri, înspăimîntați.

Ardiana combina cu bucurie cele două mari pasiuni și de altfel singurele: sexul și desenul. În timpul fiecărui act sexual desena cu degetul pe cel mai apropiat perete un proiect de clădire. Odată, într-o orgie desfășurată neîntrerupt pe durata a două zile, Ardiana scrijeli pe peretele unei sufragerii din Militari un întreg plan urbanistic pentru un oraș inventat chiar de către ea (inclusiv cele opt magistrale de metrou), în timpul unei duble penetrări. Penetrarea dublă era muza ei. La acea orgie au fost concepuți, de altfel, și gemenii Care L-am Văzut și Am Decît (pe numele lor întreg Ăsta E Cel Mai Prost Om Care L-am Văzut și Am Decît O Viață, Decît O Viață Nu-Mi Ajunge, Decît O Viață Nu-mi Ajunge Să Iubesc), ei înșiși numiți într-un mod creativ după expresiile preferate ale Ardianei și, în subsidiar, după o melodie extrem de gay a formației Holograf.

La rîndul lor, Care L-am Văzut și Am Decît aveau să fie vedetele facultăților unde au aplicat. Numele lor erau mereu pe buzele studenților de la Politehnică, ASE, Spiru, Administrație Publică, Româno-Americană și Limbi Moderne Aplicate. Aici voiam să ajung, de fapt. Ați observat vreodată că toți studenții care au făcut/fac/vor face aceste facultăți au grave deficiențe de exprimare și ortografie?

O fată tînără și ignorantă, deci cu percepții pure și neîntinate, m-a acuzat că-s fricos. N-a argumentat (nu-și mai amintea cum a ajuns la concluzia asta), dar i-am acceptat opinia. Ar fi fost culmea ca tocmai eu să nu accept opinii neargumentate. Inițial m-am îmbățoșat și i-am spus că inteligența exclude frica, pentru că frica implică somnul rațiunii. Normal că n-a înțeles nimic. Și bine că n-a înțeles, pentru că greșisem. Să-ți fie frică de moarte, de exemplu, nu e deloc irațional. E drept, frica de moarte perpetuă, cea menținută în limite acceptabile, pe care majoritatea o resimțim, e normală și scuzabilă. Mai nasol e cînd intervine frica de moarte imediată. Iar acolo se aplică argumentul meu inițial, cel cu inteligența care te-ar putea vindeca. Ca în exemplul de mai jos.

Cînd vor să rîdă de mine, prietenii mei își amintesc că mi-ar fi frică de avioane. Aceste zvonuri, vorba lui Mark Twain, sînt exagerate. Nu mi-e frică de avioane. Dacă stau pe aeroport față-n față cu un Boeing care staționează regulamentar, nu o iau la fugă și nu mă ia cu tremurat. Dimpotrivă, îmi plac avioanele foarte mult, cu atît mai mult cu cît nu știu suficientă fizică încît să-mi explic foarte clar cum se mențin acele cutii imense în aer. Și iată cum intervine, pe nesimțite, prostia aducătoare de frică. Dacă încercam să înțeleg formulele alea în loc să le tocesc, acum poate m-aș fi putut declara neînfricat.

Deci, revenind, mie nu mi-e frică de avioane, ci de o eventuală cădere cu avionul. Niciodată, în timpul unui zbor, pulsul nu-mi scade sub 100 (poate chiar 110, nu știu), am mereu mîinile transpirate, caut tot timpul stewardesele cu privirea în căutare (surpriză!) nu de țîțe, ci de indicii că ceva nu e în regulă și mă îngrozește orice zgomot (care mie mi se pare) suspect. De exemplu, mi-au trebuit vreo patru zboruri ca să aflu că zgomotul acela de motor care se ambalează în gol (mie așa îmi suna, mă scuzați) care se aude imediat după decolare și cu puțin timp înainte de aterizare este, de fapt, trenul de aterizare care se ridică și se coboară. Pînă să mă prind, mi-am  petrecut drumurile respective încercînd să-mi amintesc și alte rugăciuni în afară de aia de rău-augur cu tatăl din ceruri.

Visez să ajung în America de Sud sau în diferite părți din Asia, dar nu cred că aș avea curajul să mă îmbarc în curse mai lungi de 2-3 ore. Sînt un tip care are încredere în statistică, doar că statistica aia cu accidentele de avion care-s mai rare decît cele de mașină nu mă convinge deloc. La mine funcționează altă statistică: cea care îmi spune cîți pasageri sînt găsiți scuturîndu-și hainele sau măcar respirînd, de obicei, după prăbușirea unui avion. Sau care spune că în timpul unui zbor de 9 ore sînt de trei ori mai multe șanse să se întîmple ceva nasol decît în timpul unuia de 3 ore.

Și da, mi-e frică de avion, dar totuși zbor cu avionul, pentru că dacă n-aș zbura (păstrînd raționamentul din prima parte a textului) nu mi-ar fi nici frică. Sigur, se poate să-ți fie frică de avion și să nici nu zbori, dar totuși să nu scapi. Îmi imaginez că erau cîțiva de ăștia în World Trade Center. Ghinion. Sau noroc, depinde din ce perspectivă privești. Dacă stai să te gîndești, trebuie să fii al dracului de norocos să nu ratezi avionul chiar și atunci cînd nu ai vreun zbor programat și mergi la birou.

Ca să închei subiectul, mă amuză că, din ce am întîlnit eu, persoanelor cu frică de înălțime nu le e frică și de avion. E ca și cînd ți-ar fi frică de gay, dar nu și de Mihai Bendeac.

E ora 3:32, uite. Nu voiam să scriu nimic pe blog, că nu mă simt funny. M-am consumat cu Kamikaze azi. M-am enervat rău aseară la meci, de aia. Pe Piți, pe Marcel Pavel, pe Bănel, pe Oprescu, pe o grasă care stătea lîngă mine, pe taică-miu care filma întruna cu telefonul ca un cocalar, pe organizatori că n-au dat nimic pe cubul ăla (am impresia că-i aparat de radio, nu TV!) și tot așa.

Așa, și pe la 3:15 butonam, că se pusese ploaia la US Open. Și ajung pe Antena 2. Și pe Antena 2 era Andrei Duban. Și eu am zis ”Oau! Uite o emisiune din 2005, de pe vremea cînd Andrei Duban trăia! Ia să mă uit, că trebuie să fie mai distractiv decît casele bîntuite de pe Discovery.” Băi și zice el o glumă proastă, mai zice una, și eu mă duceam deja să-mi fac refill-ul la vin. Cînd să ies din cameră, aud ”băieții de la Kamikaze”. Opa! Băi, și citește o chestie de-a mea de pe site fix de ieri! O chestie care avusese oarecare succes, ceva cu continuarea imnului ca să nu i se pară lui Marcel Pavel că-i prea politic. Mi se părea chiar amuzant postul. Dădeam vina pe numeroșii intelectuali care citesc Kamikaze pe faptul că avea atîtea recomandări. Și iată, la ora 3:20 speranțele mi-au fost năruite. Poantele mele îi plăceau lui Duban. Sigur, a citit cele mai proaste refrenuri, dar asta nu m-a încălzit foarte tare.

Mă duc să-mi iau un borcănaș de Furadan să meargă cu fata asta în iarbă. Mi-a părut bine.

Pe ultima pagină din Kamikazele de mîine puteți citi un manifest care povestește patru epoci importante ale echipei naționale. De fapt trei importante (echipa din anii ’30, echipa din anii ’70, echipa din anii ’90) plus asta de astăzi. Cel mai mișto este că vor scrie despre acele vremuri oameni care le-au trăit. Despre anii ’90 am scris eu, despre anii ’70 taică-miu și despre anii ’30 – surpriză. Aveți mai jos un fragment din textul lu daddy cool care nu a intrat în revistă din cauza lipsei de spațiu. Puteți citi continuarea dacă cumpărați Kamikaze de mîine, 7 septembrie.

”Am amintiri încă vii despre campionatul mondial de fotbal din 1970. Aveam 10 ani si jumătate şi a fost magia copilăriei mele. Locuiam cu părinţii şi fratele meu mai mare într-unul din cele 10-15 blocuri cu patru etaje care fuseseră terminate în orăşelul minier în care trăiesc şi azi şi care abia apăruse pe hartă. Ai mei, în ciuda rugăminţilor noastre, nu reuşiseră încă să cumpere un televizor din singurul salariu din casă, al lui tata. Cred că pe scara noastră cu 20 de apartamente erau încă doar trei sau patru televizoare în 1970. Acela a şi fost evenimentul hotărîtor care l-a determinat pe tata să mai facă încă o rată pe lîngă cele pe care le avea deja, şi să ne cumpere unul spre sfîrşitul anului. Văzusem preliminariile la singurul televizor de pe palier, cel al unui vecin mai înstărit, însă mi-amintesc că doar tata avea loc pe canapeaua din faţa lui, eu şi fratele meu stăteam pe covorul de iută, căci omul nu se obosea să aducă scaune pentru musafirii-copii, care şi aşa îl deranjau deja pentru pentru serialele vremii, policierul cu cafteală “Răzbunătorii” şi SF-ul care ne făcea (şi mai) visători “Planeta giganţilor”.

Aşa că pentru turneul final, din care urmau să se televizeze cite două meciuri în faza grupelor (al doilea la o oră foarte tîrzie), tata a aranjat cu un prieten să ne primească, un coleg de serviciu care locuia în blocul de vizavi. Un tip cumsecade, ungur, turnător de meserie (turnător pe bune, în metal). Îmi amintesc asta pentru că omul avea şi el doi băieţi de vîrsta noastră şi ne confecţionase tuturor nişte pistoale Colt din aluminiu cu care mimam la joacă duelurile din westernurile-spaghetti ale vremii, în care încercam să reproducem inclusiv coloana sonoră, fluierînd melodiile alea superbe ale lui Morricone, care ne dădeau fiori la cinema în timp ce Giuliano Gemma îşi dezmorţea degetele pregătindu-se să-l înfrunte pe ăla rău. (…)”

Mai încolo vorbește și despre fotbal. Serios!