Zinedine Zidane s-a născut la Marseille, în 1972, fiind cel mai mic din cei 5 copii ai unei familii foarte sărace de emigranţi algerieni. Acum câţiva ani l-am auzit povestind, într-un interviu, cât de importantă a fost pentru el ziua în care a câştigat primii săi bani din fotbal. Avea 17 ani şi a primit o sumă infimă, dar care lui i se părea o avere. Şi-a cumpărat o pereche de blugi, prima pereche de blugi din viaţa lui (până atunci nu îşi permisese), iar restul de bani i-a dat mamei sale. Spunea chiar că, mult timp după aceea, s-a simţit foarte vinovat că-şi cumpărase blugii, în loc să-i dea întreaga sumă mamei. M-a impresionat atât de mult povestea încât „primul salariu” a devenit şi pentru mine o „bornă” importantă, cam cum e prima vodcă din viaţa unui tânăr rus, prima vânătoare a unui adolescent din tribul pulifricki sau prima (şi ultima, dacă totul decurge conform planului) circumcizie a unui evreu. O să-mi fac, aşadar o listă cu chestiile pe care îmi propun să le cumpăr la sfârşitul lunii, din primul salariu câştigat cu sudoarea minţii:

          – jucării şi dulciuri pentru Oana, vecina mea de 6 ani care speră mereu că-i voi aduce ceva de la Bucureşti când vin (şi câteodată chiar mi se întâmplă);

          – ceva pentru Bubu, căţelul meu, care trece prin ceea ce aş putea numi o perioadă critică în viaţa oricărui mascul, cea post-castrare. O să mă interesez dacă se găseşte pe undeva o proteză de testicule care măcar să-i menţină măcar demnitatea intactă (dacă erecţia nu se mai poate);

          – cadouri pentru ai mei – ceva pentru maşină lu’ tata, orice mamei (că ea se bucură oricum);

          – o păturică mare şi pufoasă pentru Alex; şi nişte şireturi turcoaz;

          – o scot pe vară-mea la un suc (ca să ştii să nu-ţi faci planuri, Oana);

          – câte o bere prietenilor;

          – şi, la sfârşit, dacă-mi mai rămân bani, enciclopedia „O mie de cărţi de citit într-o viaţă” pentru mine;

          – în fine, pe termen lung mi-am propus să ajung la un meci al României de la Euro (din Elveţia sau Austria) şi neapărat la Liverpool, să beau un ceai pe Penny Lane, să scriu „Andrei fu aici” cu markeru’ pe zidul orfelinatului Strawberry Fields şi să cânt „You’ll Never Walk Alone” pe Anfield Road.

          Am zis!

POST EDIT – poate v-aţi prins, cei cu spirit de observaţie mai ascuţit, că Alex a intrat prin efracţie pe contul blogului meu, modificând „o prostioară decorativă pentru Alex” în „o păturică mare şi pufoasă pentru Alex; şi nişte şireturi turcoaz;”. Veeeery funny! Pentru asta primeşti … ta-daaaam: o prostioară decorativă! Iar pentru cei care mai vreţi câte ceva din primul meu salariu, nu ezitaţi şi spuneţi-mi-o, dar, rogu-vă, ÎN COMMENT-URI! Oricum nu vă voi lua nimic, dar măcar îmi faceţi trafic… 😀