Bătaia pe care mi-am luat-o de la o gașcă de rapidiști risca să se piardă în negurile Crîngașiului. N-am găsit textul nicăieri pe net, așa că îl reiau aici. E dintr-un almanah Cațavencu din 2008 – Senzații Tari. E cam greoi și cam prost scris, recunosc. Dar întîmplările sînt autentice. Și nu trebuie să fie uitate. Muie la țigani.

Era o zi frumoasă, de început de martie. Soarele strălucea, bănuiesc, după perdeaua groasă de nori și păsărelele ciripeau a pagubă. Nimic nu anunța vreo ninsoare, iar o ploaie de pumni în gură cu atît mai puțin. De fapt, dacă stau să mă gîndesc acum, erau indicii clare că ambele evenimente ar putea avea loc, dar pe mine, cel puțin, nu mă anunțase ninemi. Steaua juca acasă, în optimile cupei UEFA, cu spaniolii de la Villareal, ăia porecliți ”submarinul galben”. Am zis să mă duc și eu, că-mi place Beatles, dar mai ales îmi place cînd joacă Steaua cu vreo echipă bună, capabilă să le dea vreo 3-4 boabe. Prietenii mei steliști plecaseră la meci cu cîteva ore înainte, să aibă timp să se mufeze (n.r. – să bea cîteva beri de căciulă). Așa că a rămas ca eu să plec la meci ceva mai tîrziu, cu un alt prieten. E foarte  important de precizat că, la fel ca și mine, prietenul ăsta al meu nu suporta Steaua. În aceste condiții, vă puteți imagina că i-am bătut obrazul cînd ne-am întîlnit și am văzut că are la gît un fular cu Steaua. ”Îl am de la un prieten, mă, las’ că-i bine, să nu ne bată steliștii!”, zice.

Era o zi frumoasă, cum spuneam, din vremea cînd tramvaiul 8 mergea din Regie spre Crîngași, unde te lăsa la doi pași de stația lui 41, metroul ușor, care mergea spre Ghencea. Trebuia doar să treci pe sub Podul Grant, apoi urcai puțin pe lîngă el ca să ajungi în stație. Da, pe atunci era singura varianta pe care o știam noi ca să ajungem din Regie în Ghencea. În același timp, misteriosul autobuz 105 mergea spre Ghencea pe un drum mult mai scurt și mult mai sigur. Am uitat să vă spun, deși probabil știați deja, că Crîngașiul e un cartier locuit aproape în totalitate de fani ai Rapidului. Am uitat și atunci cum am uitat și acum, așa că ne-am urcat în tramvai, amicul meu cu fular la gît, eu cu nimic în cap.

Am coborît în Crîngași și am luat-o la pas pe sub podul Grant, pe traseul pe care vi l-am descris mai sus. Urcam pe lîngă pod, pe bordură. În stînga – zid, în dreapta – șosea. Dar drumul ne-a fost întrerupt brusc și cam prea brutal pentru gustul nostru de niște pumni. Aș putea fi poetic și să spun că erau veniți de nicăieri, dar, de fapt, veneau de undeva din spate-dreapta, iar expeditorii lor erau (asta aveam să sesizez mai tîrziu) vreo cinșpe rapidiști, unul mai mare decît celălalt și toți mai mari decît mine. De acum o să vorbesc la persoana întîi singular, pentru că mi se va ierta faptul că, cocoșat fiind de pumni și picioare, nu l-am mai văzut pe prietenul meu. Deși puteam să-mi imaginez cam ce probleme avea și el în momentul acela. N-am mai văzut nimic, de altfel, pentru că mi-am pus amîndouă mîinile la fața-mi oricum nu prea arătoasă, că așa spuneau minimele mele cunoștințe de autoapărare: ”Apără-ți mecla, băi, țărane!”. Mai trebuie spus că loviturile au fost cu atît mai surprinzătoare cu cît au început fără nici un avertisment anterior, nici măcar un ”tu-ți gura mă-tii” de complezență. În fine, nu a trecut mult pînă am fost pus la pămînt, în noroi, și au început să mi se care bocanci în diferite părți ale capului, mai rar la corp (probabil și unde erau băieți faini și s-au gîndit să nu-mi strice geaca). După două-trei minute de senzații tari și foarte tari, am auzit o voce: ”Gata, bă, lăsați-l, că-l omorîți!”. Și loviturile au încetat. M-am ridicat cu greu, amețit și extrem de nervos, nu atît pe ăia care mă bătuseră, cît mai ales pe colegul meu purtător de fular care scăpase mult mai ieftin, lovindu-i cu arma secretă cunoscută în popor drept fugă sănătoasă. Poate sentimentul ăsta, asociat și cu frustrarea de a fi fost bătut pentru că fusesem luat drept suporter al unei echipe pe care nu o sufăr, m-a făcut să le strig agresorilor care se îndepărtau următoarele cuvinte pline de înțelepciune și pacifism: ”Băgă-mi-aș pula-n voi, că eu nici măcar nu țin cu Steaua!”. S-au întors toți mirați și unul mi-a adresat, de asemenea, profunda întrebare retorică: ”A, faci pizda mare?”. S-au întors și m-au bătut iar. Nu toți, doar vreo patru, că au văzut că sînt suficient de bun la luat bătaie încît să nu fie nevoie să se obosească ăia mai tari. Vă mărturisesc că nici ăștia noi nu erau foarte răi. După ce s-a terminat runda a doua n-am mai zis nimic. Mi-ar fi fost și cam greu. În schimb, am fost ajutat să mă ridic de un tip foarte ciudat, cu capul extrem de asimetric și care se uita cu ochiul stîng înspre dreapta și cu cel drept, ați ghicit, spre stînga. Omul mi-a zis ceva extrem de traumatizant, la acea vreme, dar și destul de amuzant, avînd în vedere contextul și aspectul fizic al vorbitorului: ”Du-te la spital, că dacă nu ajungi într-un sfert de oră s-ar putea să fie prea tîrziu.”

M-am urcat înapoi în tramvai, cu buza, nasul și arcada sparte, încercînd să-mia opresc sîngerarea cu căciula pe care mi-o apăsam pe față, cu vre cinci cucuie cît mingile de ping-pong și plin de noroi pe haine. Între timp, a început să ningă tare de tot. Atît de tare încît avea să fie amînat și meciul la care, eident, eu nu am mai ajuns. Urgențele de la Spitalul Municipal erau atît de ocupate de victime ale diferitelor accidente cauzate de ninsoare încît doctorul de-abia a avut timp să mă pipăie puțin și să mă felicite că umflăturile nu erau spre interior (?!), deci nu era foarte grav. Mi-a dat o foaie pe care erau trecute cîteva chestii care mi se interziceau în următoarele zile (în principiu, mi se interzicea cam orice) și mi-a spus calm că, dacă durerile persistă timp de o săptămînă, trebuie să mă prezint din nou la spital pentru operație.

Ulterior, am crezut că tot răul a fost spre bine, pentru că meciul s-a amînat și intrarea la rejucare se făcea cu cotorul biletului, pentru ca spectatorii prezenți inițial pe stadion să poată intra din nou. Perfect, mi-am spus, eu am biletul întreg, deci vînd jumătate, o păstrez pe cealaltă și merg și la meci, gratuit. Habar n-avea că, pentru a putea intra pe stadion, aveam nevoie de o anumită jumătate a biletului. Aveam să o aflu la porți, la rejucarea meciului. Evident, eu vîndusem jumătatea cea bună. Dar asta e deja altă poveste…