Am mai scris aici şi aici despre Timişoara şi despre straniul efect pe care acest orăşel îl are asupra copiilor lui adoptaţi la vîrste la care te-ai aştepta să nu-i mai schimbe nici o neanunţată inversare a polilor, darămite un căcat de oraş. Şi totuşi, acel tărîm magic cu nume muzical continuă să transforme oameni aflaţi la sfîrşit de pubertate şi început de facultate, într-un moment al vieţii în care deja nu mai sînt surprinşi de faptul că au floci în cur şi s-ar presupune că şi-au dezvoltat şi un fel de personalitate. Timişoara le schimbă accentul, vocabularul, le afectează iremediabil cursivitatea rostirii frazelor şi, mult mai grav, are prostul obicei de a le opera schimbări de mentalitate.

N-apucă un puţoi plicticos sau vreo tută care nu era cunoscută anterior ca fiind emiţătoare de opinii să stea cîteva luni în Timişoara, că se şi contaminează cu flatulenţă de Banat, virusul nemilos şi paradoxal care, deşi se transmite pe cale orală, are neplăcutul efect de a afecta anusul, împingîndu-l încet-încet către creier, pînă la substituţia completă. Suferindul de flatulenţă de Banat poate fi identificat uşor, după următoarele simptome: are creierul plin de clişee de genul „Banatu-i fruncea”, vorbeşte cu „no”, crede despre el însuşi că-i ceea ce se cheamă un om civilizat şi, în general, are o privire pierdută şi galeşă.

Recent, s-a petrecut la Timişoara o crimă în care un peşte şi prostituata lui, ambii studenţi, au omorît un ţigan cămătar. De aici deducem următoarele patru aspecte foarte importante în logica acestui text: 1. În Timişoara au loc crime. 2. În Timişoara sînt studenţi peşti  3. În Timişoara sînt studente curve  4. În Timişoara sînt ţigani cămătari. Imediat după crimă, cîrcotaşii au putut bifa şi un al cincilea punct pe lista mostrelor de civilizaţie bănăţeană: poliţistul care ancheta crima a omorît o femeie cu maşina în aceeaşi seară, pe drumul de la locul crimei spre casă. Nu vă grăbiţi să-l judecaţi, însă. Omul a avut şi-o explicaţie pentru acest incident nefericit: a pierdut controlul volanului pentru că era obosit după anchetă. Ca să oprească acest efect fatal de domino, probabil că autorităţile bănăţene, agere cum ni le închipuim, au decis neînceperea unei anchete în cazul celei de-a doua crime.

Revenim la filmul primei crime, că nu ne-a plăcut cartea. Deci avem una bucată student care a descoperit de tînăr avantajele unei mici afaceri de proxenetism cu propria prietenă, o studentă deschisă la minte (şi nu numai) care e gata să îndeplinească fanteziile cu futut studente în cămin ale oricărui moş libidinos şi un ţigan scîrbos care ar fute semi-intelectuale pentru că, dacă ar şti ce-i aia stimă de sine, chestia asta i-ar conferi-o. Sigur, şi în Bucureşti şi în alte oraşe au loc crime. Ce diferenţiază însă Timişoara de orice alt loc din ţară în care nişte tineri ar fi omorît un om şi apoi l-ar fi ciopîrţit este gradul de civilizaţie cu care cei doi bănăţeni s-au ocupat de aruncarea la gunoi a cadavrului. A se ţine cont că acesta a fost tranşat, apoi ambalat în mai multe pungi menajere. Şi nu oricum, ci membrele cu membrele, organele interne de pe partea dreaptă cu alea de pe partea dreaptă şi capul cu capul. Ajunşi la coşul de gunoi, însă, studenţii timişoreni n-au citit pe ele decît „sticlă”, „plastic” şi „hîrtie”. Civilizaţia superioară i-a împiedicat ca, în lipsa unui compartiment „cadavre ciopîrţite”, să arunce bucăţile de ţigan la „hîrtie”, de exemplu. Aşa că au lăsat sacii în portbagajul maşinii. Au fost prinşi a doua zi. Deci au fost proşti. Deci civilizaţia în exces îi face pe oameni să devină proşti. Deci timişorenii chiar sînt civilizaţi în exces. Ceea ce era de demonstrat.