N-o să vă vină să credeţi! Am fost ieri prin redacţia unui tabloid şi-am găsit o agendă aruncată pe jos. Am întrebat a cui e şi, pentru că n-a revendicat-o nimeni, am luat-o eu. Era jurnalul unei ziariste de monden. Prima însemnare din el data de pe vremea cînd şi-a făcut Cristi Minculescu transplantul de ficat. Dacă vă mai amintiţi, Libertatea de atunci a dat pe prima pagină o poză cu un morman de ficaţi, spunînd că aşa arăta ficatul lui Minculescu. Vă transcriu aici

25 martie 2009

Dragul meu jurnal,

Azi dimineaţă am crezut că mă paşte Puliţerul! Am citit pe net că ficatul la băiatul ăla de la Iris are cinşpe kile şi mia venit o ideie genială: să mă duc la carnagerie şi să cer 15 kile de ficat, p’ormă să-l pozez şi să-l dau la ziar. Cînd i-am zis redactorei şef ideiea a fost încîntată nevoie mare. Chiar a zis: „Ei, aşa da! Asta numesc io jurnalism, fato! O să-ţi dau o premă dacă-ţi iese subiectul!” În juma’ de oră eram în Piaţa Matache. Am intrat în prima carnagerie şi i-am zis vînzătoarei:

– Vreau şi eu nişte ficat!

– Dă care, dă pui, dă porc?… mă întreabă tuta de vînzătoare.

– De om n-aveţi cumva? întreb eu cu speranţă-n glas.

S-a uitat la mine chiondorîş. Nu mi-a venit să cred ochilor cînd mi-a zis:

– Ai noroc… Tocmai am primit un transport dîn Ferentari. Ne mai vînde cîte un ţigan ficatu’ cînd moare dă foame…

– Păi şi ce, întreb eu mirată, dacă vă vînde ficatul nu mai moare de foame?!

– Dacă ne vînde ficatu’ moare că nu mai are ficat, proasto! Ia zi, cît îţi trebe?

– Cinşpe kile!

– Cîîîît?! Doar dă ţigan sau merge şi dă pitic?

– Aveţi şi ficat de pitic?! Cum aşa?!

– Vezi că habar n-ai?! zice nesimţita. Cu ficatul nu e aşa simplu cum crede lumea… Vezi tu, ţiganii nu suportă piticii. Îi discriminează cu atrocitate. Îi vînează, le face autopsie şi ne vînde nouă ficatul. Restul mănîncă. Ficatul nu le place, că zice că pute a beutură.

– Bine, zic. Da-ţi-mi tot ficatul de ţigan şi de pitic care-l aveţi!

– Moment! şi intră pe-o uşă pe care scria „for staf only”.

Revine cu o găletuşă plină pe jumătate cu ficat.

– Ţi-ajunge?

– Nu ştiu ce să zic, e cam puţin. Puteţi să completaţi cu porc?

– Normal sau dă Guineea?

– Doamnă, ţip eu ofensată, dar cîte feluri de ficat aveţi aici?!

– N-ai mîncat tu ceafă de porc cît ficat avem noi aici, fato! Şi nu numai ficat! Crezi că eu nu ştiu trendurile dă la voi dă la monden? Crezi că eşti prima care vine să-mi ceară drăcovenii dă astea?! Dă la ce ziar eşti mătăluţă?

– De la Lăbărtatea… îi zic, mai mult murmurînd.

– Ehe, păi să fii tu sănătoasă! Totul a început cînd a venit un băiat dă la Calcan acum cîţiva ani să-mi ceară plămîn ca al lui Dobrin, ca să-i facă poză. M-am mirat şi i-am zis că n-am, dar că aducem marfă în trei zile şi cine ştie, poate băgăm şi plămîni ca ai lu Dobrin. Şi atunci mi-a venit ideea. Ştii ce-am făcut?

– Ce? întreb eu cu glas stins.

– Am lăsat doi plămîni dă porc în soare trei zile, pînă s-au uscat şi-au început să capete o culoare negricioasă. Pă urmă i-am aşezat frumos în galantar şi-am scris pă o hîrtiuţă în faţa lor: “Plămîni Dobrin – 12 lei / kg”.

– ?!

– A doua zi făcuseră ziariştii de monden coadă deja. Apoi afacerea a prosperat. Au venit unii să-mi ceară inimă ca a lui George Pruteanu, alţii au vrut ochi dă George Nicolescu. Nu mai demult de-acu trei săptămîni a venit o domnişoară blondă cu nasul mare dă la Crick să-mi ceară creier cu Alzheimer ca al lui Gheorghe Dinică. Aşa că stai tu liniştită. S-a dat dă mult!

Nu mai ştiam ce să mai zic. Eram buş-ba. Se dusese Doamne-iartă-mă toate originalitatea mea. Am oftat. Toate ideile geniale de subecte s-au făcut deja. Cum de nu mi-am dat seama? Visele mele de Pulitzer se destrămau şi se împrăştiau pe gresia jegoasă din magazinul de carne. Închisesem ochii şi mă gîndeam cu ce subiect să mă mai duc la şefa, cînd aud lîngă mine o voce cunoscută adresîndu-i-se adresînd-u-se vînzătoarei. Era Cristian Brancu:

– Nu vă supăraţi, pancreas de Patrick Swayze ţineţi?

Offf, ‘ra-ţ-ai dracu’ de mondeni internaţionali!