Muzica, nu zgomot


Mi-am dat seama că îmi place Pink. Pink e foarte bună. Ah, nu știți cine e Pink? O cîntăreață. Și e foarte bună. Eu mi-am dat seama de-abia acum că-mi place Pink pentru că n-am prea auzit-o pe Pink la televizor, la radio sau măcar pe internet. Femeile sînt de vină pentru misoginism, zău. Cum să auzi de Pink? N-ai loc de Lady Gaga, de Jessica Simpson, de Katie (Katy/katey/plm) Perry, de Madonna, de Shakira și alte labe. Bărbații le cred pe femei proaste pentru că doar femeile proaste sînt celebre cu adevărat. Și dacă-mi va spune o femeie că asta e vina bărbaților atunci tocmai și-a dat foc la valiză, că ar însemna că-și recunoaște inferioritatea, ba chiar că o folosește ca scuză.

În plus, Pink mi se pare foarte sexy. Rolul ăsta asumat de rățușcă cea urîtă o prinde foarte bine și o face foarte atrăgătoare.

Cînd descopăr femei ca Pink, mă bucur. Mă bucur dintr-un egoism pur, pentru că realizez că eu nu sînt misogin, de fapt. Eu am o problemă cu proștii și, din păcate, e ceva în femeile proaste care le face irezistibile publicului larg. Și-atunci publicul strîmt devine misogin, e o consecință cît se poate de firească.

Pink este o femeie frumoasă, deșteaptă, talentată, bașca rebelă autentică, pe care aș și respecta-o după ce aș fute-o. Dacă vrea ea, desigur. Ne-am potrivi, amîndoi avem astm, amîndurora ne place Tarantino și mai ales Reservoir Dogs și pe amîndoi ne scot din sărite gagicile proaste. Ura!

Pentru cine n-o știe cumva, dați click pentru niște cîntece mișto. (mai mult…)

Pattie Boyd mă fascinează. E cea mai celebră pițipoancă din istorie. O iubesc de mult timp.

Pițipoanca, după toate accepțiunile, este o femeie proastă și cu un bun-gust îndoielnic. Nu există nici o dovadă că Pattie Boyd ar fi fost proastă sau de prost-gust. Dar eu știu asta.

Însă, la o femeie, frumusețea scuză tot. Să fim serioși, inteligentele urîte nu ne interesează cîtuși de puțin. Alea sînt bărbați. Putem să bem bere cu ele și să ne pișăm împreună din picioare. Dar atît. La femei, frumusețea bate inteligența oricînd. Știu ele ce știu cînd se supără mai tare cînd le faci urîte decît atunci cînd le faci proaste. Eu știu că Pattie Boyd este proastă și țărancă, dar era atît de frumoasă încît nu mi-ar fi păsat. I-aș fi dedicat multe posturi pe blog. Și multe alte chestii pe care le-aș fi făcut, dacă aș fi cunoscut-o și dacă am fi avut vîrste asemănătoare.

Pattie Boyd a fost căsătorită cu George Harrison și cu Eric Clapton. John Lennon și Mick Jagger au avut o pasiune pentru ea. Clapton și Harrison au fost cei mai buni prieteni, pînă să intervină pasiunea comună pentru Pattie. Fără remușcări, Clapton i-a suflat nevasta celui mai bun prieten. Și i-a scris și enșpe cîntece ca s-o convingă. Clapton și Harrison nu și-au mai vorbit niciodată.

Apropo, pentru Pattie s-au scris unele dintre cele mai frumoase cîntece de dragoste din istorie. Au fost multe, eu îmi amintesc de patru. Layla și Wonderful Tonight, de exemplu, cele mai celebre melodii ale lui Clapton. Dar preferatele mele sînt I Need You și (mai ales) Something. Ambele scrise de Harrison. Harrison a scris puține cîntece la Beatles. Nu chiar două, ca Ringo, dar în orice caz foarte puține. Ei, acestea două sînt mai bune decît (aproape) toate cîntecele lui Lennon și-ale lui McCartney. Uite și melodia, și fata:

Pattie Boyd arată ca o pițipoancă, cred că sînteți de acord cu mine aici. Nu e doar că-i proastă. E mai rău de-atît. Frumusețea ei nu are nimic misterios, nu ascunde nici o urmă de subtilitate, privirea ei nu e niciodată melancolică. Dar e atîîîît de frumoasă, cu toate astea. La prima vedere, explicația e pur matematică. Are ochi mari și frumoși, nas perfect, gură mică, buze cărnoase. Pare simplu. Cunosc personal cel puțin 10 femei care corespund descrierii. Unele (poate chiar toate) mai interesante și cu o mai mare propensiune către profunzime. Dar tot n-arată ca asta. Îmi pare rău, fetelor. Pattie Boyd e cea mai frumoasă femeie din lume.

Consider că depășirea antimanelismului este cel mai important pas în maturizarea mea. Cred că sînt lucruri mai rele în muzica românească și că se transmit chestii mult mai nasoale la televizor.

Cîteodată mă uit la Taraf TV fascinat, cînd beau cu prietenii, așa cum mă uitam pe vremuri la OTV. Și da, să fiu fascinat înseamnă să-mi placă. Nu m-am prins încă dacă interpreții de manele își asumă penibilul și îi îngroașă tușele intenționat sau dacă pur și simplu nu-și dau seama cînd depășesc orice limită. În oricare dintre cazuri, atitudinea e scuzabilă și digerabilă. Taraf TV e mult peste Kiss TV din punctul ăsta de vedere. Dar despre house, digeială și alte cocălăreli nici nu are rost să începem discuția. Au căzut de ceva vreme mult sub manele. Nici măcar nu mai sînt submuzică. Sînt mai nocive decît etnobotanicele.

Ca de obicei (așa cum v-am obișnuit, dar v-o spun pînă vă intră bine în cap), cei mai enervanți sînt impostorii. În orice domeniu. Deci și în muzică. În muzică de la noi există niște băieți care cred că știu să cînte și alții care cred că-s inteligenți și știu să vorbească. Chiar dacă valoarea intrinsecă a ceea ce fac ei e undeva deasupra manelelor (nu mult), percepția lor greșită despre propriul nivel îi face mult mai penibili decît Guță sau Salam.

Să începem cu acest filmuleț:

Trecem peste faptul că spotul e penibil. Nici nu vreau să mă gîndesc ce creativi l-au produs. Sper să fie poanta lui Puya.

Știu, însă, care e legătura dintre Cargo și Puia: și Cargo, și Puia, sînt niște maneliști. Cargo pentru că cîntă manele. Știu vreo trei manele de la Cargo. Îmi vine în minte doar aia cu ploaia care sperau ei să se oprească (aveau de mers la magazin să ia pîine sau gen). Cred că și lui Salam i-ar fi fost rușine să cînte mizeria aia. Mă rog, s-a mai discutat  pe subiect, trecem peste.

Puia e și mai enervant. Puia e rapărul cu mesaj. Cu mesaj de căcat. E băiatul care, vorba colegului meu Bărbosu, satirizează moravurile societății de la ora actuală. Pe scurt, ia atitudine. Pe sincerelea, ia o atitudine de om prost. Pe lung, ne zice că la noi în țară e corupție, e birocrație, e sărăcie, e cocălăreală, e hoți și e viața grea. Să moară mă-ta, Puia?! Habar n-aveam, mînca-ți-aș ciocu tău de clarvăzător. Ia mai zi-ne tu cum stau treburile și p’ormă hai repede cu un refren idiot cîntat în engleză de-o pizdă proastă (ca pe vremuri cu Marijuana). Ca de exemplu:

I said no, this is not fair / Everybody is talking and I really don’t care / Why, is the world so mean / I hope is just a dream /// I said no, life’s not fair / I, I, I can change the world / Change the world, world.

Dacă vi se pare că nu are nici un sens, e pentru că nu are. Dacă vi se pare că Puia e un poponar prost, e pentru că este. Apropo, de ce în toate melodiile lui Puia Puia își spune numele la început și apoi numele piesei, ca maneliștii la nunți (”iaaa… Pu-ia-ia, Ca-ca-me-li-aaaa and Pu-la-la Mea-mea vă prezintă melodi-ia-ia Cein-gi-gi”)? Le era frică să nu-i confunde lumea cu Talisman?

PS – mi-e lene să mai scriu și despre Guess Who, singurul rapăr mai prost decît Puya. Muuult mai prost. Și muuult mai fudul. Poate într-un episod viitor.

Robin and the Backstabbers sînt exemplul perfect de trupă de impostori lirici promovată de homosexualii latenți de la Radio Guerilla. Robin and the plm (pe care de acum îi voi numi simplu ”Căcat”) au două melodii. Instrumentația de la melodiile astea este ceva între house și fanfara militară: are vreo trei acorduri care se repetă la nesfîrșit. La una dintre ele (Soare cu dinți pare-mi-se că-i zice), cele trei acorduri sună bine, dar te plictisești după 20 de secunde să auzi același ram-pam-pam-pam-pam / ram-pam-pam-pam / ram-pam-pam-pam-pam / ram-pam-pam-pam. Sigur, eu nu mă pricep la muzică. Te pomenești c-or fi geniali. Dar să trecem la cuvinte.

1. Poezia subrealistă. Nici la versuri n-aș putea spune că mă pricep foarte tare. Ăsta e avantajul tuturor poeților subrealiști care publică elucubrații cu sens alb: că nimeni nu se pricepe suficient de bine la versuri cît să le spună că ce scriu ei sînt niște mizerii. Vom numi aceste fecale fără noimă ”poezie subrealistă”.

Exemplu (din ”Soare cu dinți”): Am moştenit / Un fitil aprins / Şi gloanţe de argint / Dar le-am uitat dinadins / A doua zi lumină / Ne zîmbeam stînjeniţi / Lacrimi de crododil / Soare cu dinţi.

Oau! Atît de multe cuvinte și doar trei verbe! Să mulțumim poetului și pentru alea. Putea fi mai rău. Pentru că în rest, nu știu dacă observați, strofa e o înșiruire de sintagme-clișeu fără nici o legătură cu sferto-acțiunea aia sugerată de predicate. Măcar ar fi putut să-și ducă stupizenia pînă la capăt și să compună o strofă fără nici un verb. Doar clișee. Să fie cam așa: ”Soare cu dinți / Fitil aprins / Lacrimi de crocodil / Colț de rai / Magia sărbătorilor / Final de foc /  Aur negru / Mic și rău / Vinul după bere = plăcere” Ah, sînt genial, să moară mă-sa!!

Altfel, acel „a doua zi ne zîmbeam stînjeniți” e singurul vers care îmi spune ceva. Eu cred că în prima zi ori s-au futut, ori s-au căcat pe masa din bucătărie. Sînt singurele două motive care ar putea face niște oameni să-și zîmbească stînjeniți a doua zi. Din păcate, eu cred că s-au căcat pe masa din bucătărie.

2. Poezia idioată. Continuînd periplul nostru prin opera celor de la Căcat, descoperim singurul lucru mai grav decît poezia subrealistă: POEZIA IDIOATĂ. Poezia idioată se numește așa pentru că este compusă de idioți. Cînd scriu poezii, idioții fac așa: aleg un cuvînt, apoi aleg alt cuvînt care să rimeze cu primul, apoi adaugă niște cuvinte pe lîngă cele două care rimează și astfel dau naștere la versuri.

Exemplu (din ”Vînătoarea regală”): Aș vrea să pot să cred ce-am crezut odată / Aș vrea să te revăd măcar o dată / Și aș mai vrea să fiu din nou copil / Să fie totul mai puțin dificil /// Ia-mă în brațe și bagă-mă-n pat / Ce contează că acum sunt bărbat? / Spune-mi o poveste și fă-mă să plâng / Și zi-mi că mă iubești chiar și-așa nătâng.

Serios, băieți?! Știu studenți la Poli care ar fi scris versuri mai bune. Cînd erau în clasa a patra! Nici nu are rost să comentez fiecare vers în parte, că și așa am scris prea mult (deși rima odată /o dată este dată dracului!). Aș vrea să ne concentrăm asupra ultimelor două. De-acolo deducem clar că autorul a ținut musai să folosească cuvîntul ”plîng” pentru a-și sublinia firea sensibilă și deosebita suferință pe care o simpte cînd vorbește despre pațachină. Doar că aici a intervenit o problemă. PUȚINE CUVINTE RIMEAZĂ CU PLÎNG! Căcat!

”Stîng” le-a venit primul, sînt convins, pentru că ”crîng” nu era cool. ”Stîng”, în schimb, era un cuvînt cu potențial. Ar fi putut scăpa ușor cu ”stîng”. Gen: ”Spune-mi o poveste și fă-mă să plîng / Și masturbează-mă cu piciorul tău stîng”. Sau be: ”Spune-mi o poveste și fă-mă să plîng / După care defecă în ochiul meu stîng”. Sau hai, mai pe sensibil: ”Spune-mi o poveste și fă-mă să plîng / Te iubesc așa tare că-mi dau cu dreptu-n stîng!”. Dar nu. Li s-a părut prea simplu. Și au ales ”nătîng”. Oau! Voi știți pe cineva care să fi folosit vreodată cuvîntul nătîng? Nu, într-adevăr. Și știți de ce? Pentru că există vreo 80 de sinonime mai simple și mai uzuale în limba română.

Concluzia? Lăbarii ăștia din new wave-ul muzical nici proști nu sînt, cînd sînt. Nu, ei sînt prea cool ca să fie proști. Ei sînt nătîngi.

Click ca să ascultați melodiile, hăhă.

(mai mult…)

Recunosc: The Doors sună cool. Dar sună cool aproape exclusiv datorită lui Manzarek. Din păcate pentru el, Manzarek nu era vocalist. Plus că aducea mai mult a tocilar care-și lasă plete ca să fută și el ceva decît a rebel autentic care rupe inimile pizdelor și vițăvercea, pizda inimilor.

Recunosc: Jim Morrison era un tip charismatic. Avea genul de charismă pe care o are Nicușor de la Brăila: vorbea (mă rog, scria) tot felul de tîmpenii fără sens și bea pînă se pișa pe el. Sigur, spre deosebire de nu-atît-de-norocosul-Nicușor, era frumușel și avea privirea aia de băiețel genial, dar vulnerabil, pe care dacă ești fată îți vine să-l iei acasă, să-l îngrijești și să-l pansezi la puțulică. Cu gura. Sigur, nici mesajul celor doi nu e identic. Avem așa:

Nicușor: ”Căcaaaat, pișaaaat, coptură galbenă, apă plată, căcat, mîzgă, puroi, căcat.”
Morrison: ”Riders on the storm / Into this house we’re born / Into this world we’re thrown / Like a dog without a bone / An actor out alone / Riders on the storm”.

Da, la Morrison e un Tourette mai cu rimă. Vă dați seama cum a decurs brainstormingul (dacă a fost vreunul) care a dus la conceperea acestor idioțenii de versuri?

Morrison: ”Ce rimează cu born?”
Băieții: ”Thrown.”
Morrison: ”Să zicem atunci că sîntem aruncați în lume, că sună poetic și cool. Și ce mai rimează cu born și cu thrown?”
Băieții: ”Bone!”
Morrison: ”Și cine are os, cui îi place osul? Ce înlănțuire logică să găsim noi legată de os?”
Băieții: ”Cîinele!”
Morrison: ”Daaa! Ca un cîine fără os, dadada! Să sugerăm că noi nu sîntem compleți, ne lipsește ceva ca unui cîine fără os… Sau gen… Mai tragi din punga aia, boss? Așa… Și ce mai rimează cu born, thrown și bone?”
Băieții: ”Alone!”
Morrison: ”Și cine-i singur, în afară de Tavi Colen de la Talisman, care nu s-a născut încă? Aha! Actorul! Un actor singur, deja sună a artă! Gata. Bagă niște clape mișto pe fundal și niște tunete, maestre, că deja văd pseudointelectualele juisînd!… Serios, chiar le văd aici, în cameră. Căcaaaat, sînt cu miile!… Iar mi-au pus ăștia ceva în LSD…”

Deci, dragi pseudontelectuali, este ok să vă placă The Doors. E așa, genul de snobism facil și fals-elitist de tip radio gherila. Totul pînă la a-l considera pe Jim Morrison poet, totuși! Dylan e poet. Cohen e poet. Dar Morrison?! Jim Morrison a fost doar un băiat care a scris după ce a combinat iarba cu alcoolul și cu acidul. 95% dintre oamenii care ar băga aceste trei substanțe în ei la un interval scurt de timp ar scrie exact aceleași căcaturi. Sigur, unii oameni nu rezistă combinației și nu mai apucă să scrie mare lucru. Cel mult testamentul. Avînd în vedere nocivitatea extremă a muzelor, putem spune că Jim Morrison (mort la 27) chiar a fost un artist extrem de longeviv.

Am primit asta pe adresa de mail:

petrro petroonel to me
show details 12:43 PM (1 hour ago)

Ma numesc” Petrow” incantat de cunostinta !!!
Trecand direct la subiect am scos o piesa noua si as fi foarte multumit daca se va posta pe site.
Imi doresc nespus de mult sper sa va placa!Multumesc!

Text :
Petrow ameninta cu un nou single numit “Pentru EA”Cu toate ca unii critica genul “hiphop emotional” pe motiv ca nu s-ar regasi in unda hiphop-ului romanesc de strada, Petrow incearca sa demonstreze ca muzica hiphop nu se rezuma doar la “limbaj obscen, povesti de cartier sau chestii de genu”. Piesa are drept scop transmiterea directa a mesajului real al piesei si atingerea laturei sensibile a acultatorului.PS: Nu uitati, in curand un nou videoclip semnat Petrow. Pana atunci fiti pe faza. Pace !

Text: Petrow,  Mix/Master & Records: JustMarshal,   Instrumental/Beat: ExStazy E-Motion-L,   Voce: Petrow -Stazy ,ArtWork: Dryncky.

Mi-ar fi greu să spun care versuri mi-au plăcut cel mai mult. Toate sînt excepţionale, de la privirea ta ce o citesc din vechile citate”. la „Aşa cum soarele apune după munţii cei stîncoşi / Aşa viaţa-mi apune după ochii tăi frumoşi”. Dar strofa care m-a convins să-l fac celebru pe Petrov este, fără îndoială: „Cel care iubeşte simte că trăieşte / Deschide cartea dragostei şi o citeşte / Şi iubirea se poate scrie pe o foaie / Citind, apare sentimentul profund ce te taie”. Amen to that, brother! G-YEAAAAH! FUTE-O, BĂĂĂĂ!

Dealu-i deal și valea-i vale, mîndra-i mîndră pînă moare.

PS – măi, măi.

Pagina următoare »